La sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul celui de-al XX-lea, România şi, în special Bucureştii, onorându-şi statutul de capitală a ţării, făceau, încă odată, dovada deplinei lor integrări în Europa, de această dată într-o Europă a spiritului, a creativităţii intelectuale din varii domenii precum literatura, arta dramatică, arta plastică, muzica. O importanţă cu totul deosebită în perioada de timp menţionată, încep să capete, pentru societatea românească, în general, dar mai ales pentru cea bucureşteană, pentru viaţa politică, socială şi culturală de la noi, cafenelele. Localuri de factură orientală destinate iniţial doar consumării cafelei, după moda turcească, şi practicării a diferite jocuri ca zaruri, table sau ghiordum (joc de cărţi – n.n.), şi unde se putea fuma, totul în schimbul unui preţ relativ mic, cafenelele se occidentalizează, ajungând în ultimul sfert al secolului al XIX-lea, când numai în Bucureşti erau semnalate deja 100 de asemenea stabilimente, să se transforme, după modelul celor din Viena sau Paris , din locuri de adunare şi de siestă ale cetăţenilor cu trai mai deosebit, în reale focare de viaţă spirituală şi mondenă. Aici se făcea adevărata politică de moment şi de perspectivă, se „fabricau” guverne şi cariere politice şi tot aici, transformându-le în adevărate centre de presă, ziariştii îşi căutau subiectele şi îşi scriau articolele. Dar poate rolul cel mai important l-au jucat acele cafenele care, devenite renumite cenacluri literare şi reviste vorbite de critică artistică şi literară au contribuit, în ultimele două decenii ale secolului al XIX-lea şi până la primul război mondial, mai ales, la lansarea şi afirmarea tinerelor talente literare, respingând veleitarii şi impostorii în domeniu, ca şi la constituirea şi dezvoltarea curentelor şi „castelor” literare. Între cafenelele care, în sensul celor afirmate mai sus, au ocupat un loc cu totul aparte în viaţa literară şi mondenă a Capitalei făcând istorie şi devenind instituţii culturale recunoscute ca atare, merită a fi menţionate, într-o ordine aleatorie dictată doar de apariţia lor pe scena comerţului de prelucrare alimentară bucureştean, câteva: Fialkowski, Kübler, Capşa, Terasa Oteteleşanu, High Life, Café de la Paix şi Café Corso, toate, cu excepţia celei dintâi, situate pe bătrâna, dar veşnic tânăra Cale a Victoriei, fostul Pod al Mogoşoaiei.
Revenind la cafenelele care răspundeau sensului propriu de „loc de taifas” şi petrecere a timpului liber, trebuie să spunem că, deşi asemenea localuri existau şi în oraşele mari din provincie, precum Iaşii, unde funcţiona, după 1880, cafeneaua „Corso” sau „În grădină”, totuşi Bucureştii ocupau, firesc, locul fruntaş. Printre cafenelele cu vad bun şi cu „trecere” din Capitala ultimelor două decenii ale secolului al XIX-lea, majoritatea beneficiind de existenţa unor jocuri ca biliard, table, domino şi fiind situate mai ales în centrul oraşului, demne de amintit sunt Cafeneaua Bulevard (sau „Marea Cafenea a hotelului Bulevard”) având o sală mare, frumos decorată, biliard şi unde se consumau produse de primă calitate, „Café française”, în Pasajul Român, frecventată mai ales de colonia franceză din Bucureşti, „Cafeneaua Labes”, pe strada Smârdan, care poseda trei mese de biliard, un restaurant grădină şi o colecţie completă de ziare nemţeşti sau „Cafeneaua Cosma” pe strada Ştirbei Vodă, foarte frecventată de amatorii de bere. În afara acestora, funcţionau o serie de cafenele mai mici, dar selecte, pe lângă hotelurile, restaurantele sau cofetăriile bucureştene, precum „Regal” şi „Union”, pe strada Regală (azi Câmpineanu), „Brenner”, „Imperial”, „Frascatti”, pe Calea Victoriei, „Concordia”, „Avram” ş.a., care multe dintre ele vor face epocă până la primul război mondial, după care îşi vor sfârşi activitatea. Totuşi, în primele două decenii ale secolului al XX-lea, procesul continuând în toată perioada interbelică, cafenelele sunt într-o vizibilă scădere numerică. Astfel, dacă Ghidul Bucureştilor din anul 1906, marca existenţa atunci, în centrul oraşului, a 14 cafenele, între care, în afara celor deja menţionate, apărea mai nou înfiinţata cafenea „Bursa”, de pe strada Doamnei, locul de întâlnire al comercianţilor beneficiind, pe lângă un serviciu ieftin şi curat, şi de posibilitatea consultării tuturor ziarelor apărute în ţară, un alt Ghid al Bucureştilor, datând din 1934, enumera între cele doar 15 cafenele existente la acea dată în oraş, în timp ce unele cu renume dispăruseră, o serie de cafenele noi: „Wilson”, pe B-dul. Brătianu la nr. 25-27, „Regal”, pe B-dul. Elisabeta la nr. 17 sau „Elite”, din strada Lipscani, nr.4, dar care era un local rău famat, considerat centru al bursei negre.
În ceea ce priveşte „cafenelele literare” al căror nume l-am amintit deja, vom încerca, în cele ce urmează, să le facem un succint „portret”, individualizându-le, pentru a stabili rolul şi locul pe care l-au avut fiecare dintre ele în viaţa culturală şi mondenă a Capitalei.
Cafeneaua Fialkowski a fost înfiinţată, ca şi cofetăria cu acelaşi nume, de un polonez naturalizat, adus în ţară în timpul războiului Crimeii (1853-1856) de cofetarul italian, Comorelli, ce-şi avea prăvălia în Pasajul Român. Acest Fialkowski căruia, nici una din numeroasele surse documentare care-l pomenesc nu-i dau şi prenumele, şi-a început afacerea în vara anului 1854, luând în arendă şi renovând grădina Waremberg frecventată de numeroşi ofiţeri străini – ruşi, turci, austrieci – , aflaţi în Bucureşti în timpul ocupaţiei militare succesive a oraşului.
Aceştia se duceau acolo nu numai pentru a consuma, dar şi pentru a se delecta ascultând orchestra condusă de Louis Wiest care concerta alternativ cu un taraf de lăutari şi cu o „muzică militară” a armatelor de ocupaţie. Cu banii câştigaţi din această primă întreprindere, Fialkowski închiriază parterul şi subsolul casei Török, care era situată pe strada Câmpineanu, colţ cu Podul Mogoşoaiei, Calea Victoriei din 1878, unde deschide o cofetărie şi o cafenea (astăzi locul este ocupat de blocul „Adriatica”, al cărui parter a avut diverse destinaţii, acum fiind sediul postului de televiziune B1TV – n.n.). Dacă în ceea ce priveşte cofetăria, Fialkowski a avut ca permanentă şi de temut concurentă Casa Capşa, cafeneaua n-a avut rival încă de la deschiderea anunţată prin ziarul „Vestitorul românesc” în toamna anului 1856. Publicului i se aducea la cunoştinţă că noul stabiliment este dotat şi cu „un salon fasionabil (modern, elegant – n.n.), ca cele din Paris, pentru consumatorii de cafea, ciocolată şi ceai, care de la Anul Nou vor găsi diferite jurnale franceze, germane şi româneşti ca să petreacă ore plăcute”. În plus, localul, deosebit de încăpător şi luxos, avea şi două săli pentru jocuri – una pentru biliard unde existau mai multe mese special amenajate şi o alta pentru cei doritori a juca table şi domino. Dar nici una dintre componentele noului local nu s-a bucurat de faima pe care a cunoscut-o, mai ales în ultimul său deceniu şi jumătate de existenţă, „salonul literar” al cafenelei Fialkowski, unde, după spusele ziaristului şi scriitorului D. Karnabatt, „bohema intelectuală şi artistică se amesteca cu ultima rămăşiţă a unei adevărate boerimi, păstrându-şi nobleţa de atitudine în scăpătarea ei socială”. Cafeneaua Fialkowski era numită şi „Cafeneaua Operei”, pentru că la Teatrul cel Mare, viitorul Teatru Naţional pe al cărui flanc drept se afla plasată casa Török, aveau loc şi spectacole de operă. După o asemenea reprezentaţie cu opera „Aida” de Giuseppe Verdi, dintr-o seară de noiembrie a anului 1883, la „masa literaţilor” din mijlocul localului, s-a încins o adevărată dispută asupra calităţii interpretării date rolului titular de către controversata cântăreaţă spaniolă Montalba. Printre „protagoniştii” prezenţi acolo se numărau Ion Luca Caragiale, cronicarul teatral Racoviţă-Sfinx, actorul, poetul şi autorul dramatic Mircea Demetriade, marele artist comic Ştefan Iulian, profesorul Ştefan C. Mihăileascu-Stemil, şi scriitorul Duiliu Zamfirescu, singurul susţinător al „talentului” cântăreţei. Cum acesta din urmă nu putea fi convins de contrariul, I. L. Caragiale, exprimând părerea generală, s-a oferit, spre hazul celor prezenţi, s-o angajeze pe cântăreaţă în noua cafenea pe care proiecta, (a câta oară?) s-o deschidă.
Printre obişnuiţii cafenelei Fialkowski, prezenţi, unii, zi de zi la mese asupra cărora, cei mai mulţi, exercitau un fel de drept de proprietate, se numărau profesorul de literatură franceză, glumeţ şi veşnic distrat Bonifaciu Florescu, Cincinat Pavelescu, cu spiritul lui viguros, clocotind de viaţă, geograful George Buzoianu, Radu Rosetti, pe atunci cunoscut avocat, talentatul poet Iuliu Săvescu, mort de tânăr din cauza sărăciei, poetul simbolist autor de sonete Alexandru Obedenaru, Nerva Hodoş probându-şi permanent inteligenţa vie şi neastâmpărată, academicienii George Sion şi Alex. D. Xenopol, magistraţii Const. Câmpineanu şi Mihail Paleologu, Nicolae Blaremberg, fost ministru, Alexandru Cantacuzino, director al „Monitorului Oficial”, actorii Matei Millo, Costache Bărcănescu, Dimtrie Radu Rosetti de Max şi Jean Livescu, dar şi ziaristul Grigore Ventura şi poetul Alexandru Macedonski. Acesta din urmă, care „venea aici zilnic şi zăbovea după obicei, câteva ceasuri bune în compania mai tinerilor săi confraţi sau numai în aceea a cafelei” şi care tocmai lansase, în cafeneaua Kübler, acea răutăcioasă şi nedreaptă epigramă la adresa lui Mihai Eminescu atrăgându-şi dezaprobarea şi oprobriul public, a fost pe punctul de a-şi primi pedeapsa, în cafeneaua Fialkowski, într-o zi din toamna lui 1883, atacat de doi bătăuşi.
Ca mai toate localurile similare şi cafeneaua Fialkowski îşi avea „ciudaţii” săi, fie că se numeau Chimiţă, „maniacul îmbrăcat cu haine de pricopseală”, care nu suporta să stea cu altcineva la masă şi se muta de la o masă la alta, părăsind până la urmă localul, sau magistratul Costache Câmpeanu care, posesor a trei pui de leu pe care-i ţinea acasă într-o cuşcă de fier, avea obiceiul de a se plimba cu unul dintre ei prin oraş, ţinându-l de lanţul de la zgardă, etalându-şi această extravaganţă şi la Fialkowski. Tot printre clienţii ciudaţi şi puşi pe şotii ai acestei cafenele se număra şi fostul ofiţer de cavalerie Ionel Izvoranu, unchiul lui Alexandru Marghiloman. Acesta avea obiceiul să scoată, împreună cu „ceata lui” scaunele din cafenea, să le înşire pe trotuar şi, chemând câţiva vânzători de ziare le comanda „să ridice poalele femeilor care treceau”. Toată această lume interesantă, captivantă, fascinantă uneori şi care va dispărea odată cu închiderea cafenelei Fialkowski în 1898, an în care a survenit moartea proprietarului ei, a fost parţial imortalizată de un alt obişnuit al acestei cafenele, dar şi al vechii cafenele Kübler, caricaturistul Nicolae S. Petrescu-Găină. Acest om care „nu numai cu creionul, dar şi cu vorba îşi bătea joc de toţi şi de toate, nu înghiţea gluma”, consemnează D. Karnabatt, ripostând violent, cel puţin cu o înjurătură, atunci când cineva folosea porecla „Găină”, încălcând consemnul.
Înfiinţată pe la 1853, adică aproximativ în aceeaşi perioadă cu Fialkowski, vechea cafenea Kübler a funcţionat la parterul hotelului „Imperial”, de pe Podul Mogoşoaiei (Calea Victoriei), la nr. 59 de unde, la o dată necunoscută, oricum după 1910, s-a mutat pe strada Academiei, curând pierzându-i-se urma, probabil prin schimbarea numelui. Patronul cafenelei, „papa Kübler”, omniprezent, supraveghea atent activitatea din local, protejându-i „ca pe nişte buruieni de leac” pe scriitorii pentru care amenajase special câteva mese lângă un stâlp din centrul cafenelei şi, reprimând, cu blândeţe, tendinţele de respingere venite din partea unora dintre clienţii săi serioşi – „plătitorii” – , deranjaţi de discuţiile aprinse ale boemilor, dar şi din partea chelnerilor plictisiţi şi vizibil nemulţumiţi că trebuiau să-i servească pe poeţi numai pe credit şi fără a încasa bacşiş. În tinereţe, însuşi „papa Kübler”, acum colecţionar de pipe şi icoane vechi şi, în timpul liber, pescar prin lacurile din jurul Bucureştilor, cochetase cu boema Heidelbergului, fără a-şi închipui că într-o bună zi va ajunge el însuşi patronul unei cafenele de boemi şi al unui hotel pentru cei ce nu prea aveau unde să doarmă în câte o noapte. Dotat cu un ascuţit simţ comercial „papa Kübler” îşi dădea foarte bine seama că, cei pe care chelnerii îi numeau „chibiţi intelectuali”, reprezentând crema literelor româneşti la data aceea, atrăgeau clienţii obişnuiţi făcând ca localul său să fie aproape în permanenţă plin, transformându-l, adeseori, într-un fel de sală de teatru în care „te puteai distra de la ora şapte dimineaţa, până la miezul nopţii, mai bine şi mai ieftin decât la orice spectacol bucureştean”.
Ion Minulescu, figură centrală a boemei literare de la Kübler, dar mai târziu şi de la Terasa Oteteleşanu, de la Capşa şi de la Café de la Paix, abia sosit în 1904 din capitala Franţei, unde oficiase pe toate scenele cafenelei pariziene, era convins că şi în acest centru al boemilor din Bucureşti, care era atunci cafeneaua Kübler, „ca şi în cafeneaua Vachette de la Paris, tinerimea serioasă sau <<pierde-vară>> nu admitea în materie de artă nimic din ceea ce se comitea în afară de cafenea”. Oricum, după propria-i mărturisire, la cafeneaua Kübler s-a afirmat ca scriitor, fiind recunoscut ca atare şi abia acolo a început să fie „cineva”. Aşa cum ni-l descrie fostul său coleg de la Facultatea de Drept din Paris, Nicolae Budurescu, care-l însoţea şi la cafenea pentru „şvarţul matinal” şi răsfoirea presei de dimineaţă, avem de-a face cu un Ion Minulescu tânăr, „un produs al marilor oraşe, un boem literar […] mai mult gras [purtând] o pălărie fină cu streşini largi, care umbrea o faţă rubicondă, cu ochi iscoditori, deşi miopi, în dosul unor ochelari cu rama groasă, un nas proporţionat şi o gură cu buze senzuale, care strângeau la-nchizătoarea lor o havană” şi având întotdeauna o cămaşă deosebită. Spre seară la aceeaşi cafenea Kübler, cenaclul era în toi, pe canapelele de pluş roşu din colţul din dreapta al localului, în jurul meselor de marmură aflându-se toţi corifeii consacraţi sau în devenire ai literelor şi artelor de toate genurile. Printre ei îi amintim pe seninul şi cordialul Liviu Rebreanu, visătorul Corneliu Moldovan, mult timp preşedinte al Societăţii Scriitorilor Români, scriitorii Al. Cazaban, plin de duh şi amator de anecdote vânătoreşti şi Mihail Sorbul, venit din provincie pentru a se urbaniza. Acestora şi multor altora mai puţin cunoscuţi, li se alăturau şi slujitori ai artelor frumoase, precum pictorii Nicu Dărăscu, Camil Ressu, Jean Steriadi, Al. Satmari, Theodorescu-Sion sau Iosif Iser, sculptorii Fr. Storck şi Oscar Späthe, dar şi „muzicianul napolitan Alfonso Castaldi, plin de haz şi culoare”. Un alt tânăr scriitor ce frecventa cafeneaua Kübler, Carol Ardeleanu, îşi aminteşte că în acea vreme când grupările literare erau mai exclusiviste, „chendiştii” din cercul „Vieţii Literare” condusă de George Coşbuc şi I. Gorun, respectiv Ilarie Chendi, Andrei Naum, Zaharia şi Ion Bârsan, Cincinat Pavelescu ş.a, nu apăreau în cafenea când acolo se aflau cei de la „Semănătorul”, adică Nicolae Iorga, Şt. O. Iosif, Dimitrie Anghel sau Mihail Sadoveanu, cu care se aflau într-o permanentă dispută. De aceea preferau să vină la Kübler dimineaţa, când ceilalţi lipseau, iar după amiază frecventau cafeneaua „Bulevard”, pentru a nu-i întâlni. Dar, adaugă ulterior acelaşi Carol Ardeleanu, deşi „intensitatea pasiunilor atingea culmi de epopee şi era mai uşor să treci dintr-un partid politic în altul decât dintr-o castă literară în alta […], adevărata boemă atunci am trăit-o. Scriam pentru un şniţel sau un pachet de tutun şi eram foarte mulţumiţi când le căpătam şi pe acestea. Pentru scriitorii cunoscuţi aveam un respect cum nu se mai vede la tinerii de azi”. Foto 1
Cafeneaua Capşa sau „În colţ la Capşa”, cum o ştiau toţi bucureştenii, şi-a început existenţa în 1891, când, inspirat, Grigore Capşa a adăugat-o cofetăriei, restaurantului şi hotelului celebrei case de comerţ, neavând avantaje financiare, dar sporindu-şi faima. Ceea ce singulariza Cafeneaua Capşa în raport cu celelalte asemenea ei, a fost dintru început faptul că, în sala îngustă şi lungă de pe Calea Victoriei, nr. 36, colţ cu strada Edgar Quinet, nr. 1, funcţiona nu numai o cafenea literară, ci şi una politică. Amintindu-şi localul dinainte de primul război mondial, unul din obişnuiţii lui, Radu R. Rosetti, vorbeşte despre el, ca despre o odăiţă de câţiva metri pătraţi, unde nu se putea juca nici biliard, nici table, cărţi, şah sau domino. În schimb, acolo puteai vedea adesea, la ora aperitivului, spre deosebire de restaurant sau cofetărie, un ministru lângă un student, un voluntar lângă un general, un proprietar lângă un proletar, căci „nicăieri democraţia nu-şi dăduse mâna cu boieria mai din toată inima ca aici, nicăieri nu auzeai o înjurătură românească urmată de-o ironie franceză mai curent ca la Capşa”. Un alt client permanent al cafenelei, ziaristul şi scriitorul Mircea Damian consemnează faptul că, atunci când aveau loc evenimente politice deosebite, precum căderea guvernului sau descoperirea unui complot politic, în localul plin de lume veneau mulţi politicieni, din toate partidele, dar şi oameni care nu făceau nici o politică, curioşi să audă o părere. În acel moment, spune el „se formează două grupuri sau mai multe, care discută aprins evenimentul, fac pronosticuri şi se ceartă. Iar pe trotuare şi în faţa intrării sute de electori şi oameni de casă ai celor dinlăuntru, coborâţi din mahala, aşteaptă înfriguraţi”. Aşa că nu este de mirare că celor de la putere nu le convenea existenţa acestui focar politic fierbinte, adevărat vulcan gata să erupă, chiar în centrul Capitalei şi că unii, precum liberalul Gheorghe Tătărescu, au încercat, fără succes, să închidă cafeneaua Capşa.
În ceea ce priveşte cafeneaua literară a Capşei, ea era considerată de Tudor Arghezi, care dorea astfel să lovească în Academia Română, singurul local intelectual rămas pe Calea Victoriei unde se face adevărata critică literară. Acelaşi scriitor vede „capşistul” ca pe un individ inteligent, iar „dacă eşti prost la Capşa, este imposibil […] să fii inteligent altundeva, măcar în scris”. Reluând ideea, poetul Virgil Carianopol, şi el capşist convins, remarca, nu fără temei: „Ca să devii scriitor cel puţin în aparenţă, trebuia să primeşti mai întâi botezul Capşei, care, fără nici o firmă literară, era totuşi redacţia redacţiilor, nodul gordian al trecerii spre nemurire”. Printre scriitorii care au populat Cafeneaua Capşa de-a lungul anilor şi care aveau masa lor acolo şi tabieturile lor respectate cu sfinţenie de chelneri s-au numărat poetul şi matematicianul Ion Barbu (Dan Barbilian), criticul Şerban Cioculescu, Camil Petrescu, Corneliu Moldovan, autorul „Medelenilor” Ionel Teodoreanu, dar şi fratele lui, spiritualul Păstorel Teodoreanu, Alexandru Cazaban, Camil Baltazar, Mihail Sorbul, dramaturg şi romancier care „râde ştirb printre mustaţă şi cioc” mai ales la glumele picante, Ion Călugăru, cu ochi vii, ca două gămălii de ac, Zaharia Stancu, întotdeauna încruntat şi indispus, cu umeri drepţi, întinşi, largi şi săltaţi ca de boxeur, George Mihail Zamfirescu sau Liviu Rebreanu cu păr ca spicul şi ochi albaştri ca cerul. Dar cel care umplea, la un moment dat, cu prezenţa lui cafeneaua, recunoscut ca unul din stâlpii cafenelei de la Capşa era acelaşi Ion Minulescu care obişnuia, spre deliciul tuturor, să-şi facă o intrare triumfală. Uşa se dădea de-o parte şi masiv, cu veşnica-i pălărie cu boruri largi şi ochelarii pe nas apărea de curând numitul director al Artelor din Casa Şcoalelor de pe lângă Ministerul Instrucţiunii Publice. Ca de obicei scotea din buzunar câteva bilete de favoare la teatru sau cinematograf oferindu-le confraţilor care, tot ca de obicei, îl refuzau pretinzând să le facă cinste din banii proprii. Dacă era contrazis ţipa, dădea cu pumnul în masă, ameninţa cu degetul, se congestiona şi îi tremurau buzele uitându-se crunt, cu ochelarii pe frunte şi pălăria pe ceafă. Dar, din spusele esteticianului Tudor Vianu şi el client fidel al Capşei, după consumarea acestui moment de teroare provocat de vivacitatea lui Minulescu şi trăit din plin de cafeneaua literară a localului, poetul revenea la starea lui obişnuită de bonomie, de ursuz milostiv, căruia îi plăcea să întreţină cultul prieteniei, arătând simpatie şi înţelegere tinerilor poeţi. Deseori, disputele asupra gramaticii române, asupra destinului poeziei româneşti şi a mânuitorilor condeiului sau asupra oricăror alte teme care se dezbăteau în cafenea, degenerau în scandaluri şi chiar în bătăi … cu prăjituri, dar şi fizice. Cu siguranţă că, inspirat de această realitate zilnică, Nicolae Crevedia a creat celebrul catren ce defineşte poate cel mai bine atmosfera cafenelei literare de la Capşa: „La Capşa unde vin toţi seniorii, / Local cu două mari despărţituri, / Într-una se mănâncă prăjituri, / Într-alta se mănâncă scriitorii”.
În fundul localului exista şi o masă zisă „a economiştilor” – foşti bancheri, foşti secretari generali, chiar foşti miniştri – , care discutau despre criză, fiecare având pregătit, în buzunar sau numai pe buze, un plan de refacere, de asanare a creditului, de reînviere a vieţii economice. Toţi fumau ţigări de foi şi erau bine îmbrăcaţi. De altfel, trebuie spus aici, că printre privilegiile acestui copil răsfăţat al firmei, care era cafeneaua, se număra şi acela al libertăţii fumatului, nepermis în celelalte compartimente ale Capşei. Foto 2
Prezenţe obişnuite aici, aproape consideraţi ca făcând parte din personalul firmei erau „jurnalistul” Lambru şi „măscăriciul” Virgilică. Primul se ocupa cu achiziţionarea tuturor ziarelor ce apăreau în Capitală, dar şi în provincie, punându-le la dispoziţia clienţilor contra unei sume de bani proporţională cu numărul de ziare solicitate, asta atunci când nu se îmbăta şi dispărea câteva zile. Virgilică îndeplinea la cerere orice serviciu, bineînţeles contra cost: saluta, săruta sau înjura un scriitor din partea unui confrate al acestuia sau ieşea în stradă şi săruta o femeie, lucru pentru care a fost odată şi pălmuit.
În anul 1905 „Casa Grigore Capşa” şi-a extins activitatea în afara Bucureştiului. Întrucât familia regală îşi petrecea verile la Sinaia, în această staţiune montană se instaurase o atmosferă aristocratică. Deoarece printre cei care îşi petreceau acolo vacanţa se aflau şi mulţi dintre clienţii obişnuiţi ai cafenelei, conducerea firmei a hotărât deschiderea unei sucursale, pe bulevardul Ghica, intitulată „Vila Capşa”, amenajată cu terasă unde concertele erau susţinute de Grigoraş Dinicu. Foto 3
Toată această lume, „uzina de vise de la Capşa” cum o numea un ziarist, dispare odată cu desfiinţarea cafenelei în toamna lui 1936, sacrificată de patronii de atunci ai firmei în vederea lărgirii restaurantului care le aducea mai mare profit, iar cei care se obişnuiseră să facă popasuri cotidiene acolo, să ocupe aceeaşi masă, să salute aceeaşi oameni, să privească strada prin aceeaşi vitrină şi să pornească spre casă de aici, la aceeaşi oră, se vor muta fie peste drum la „Café de la Paix”, fie în Piaţa Palatului, la „Corso”.
Puţin după 1900, casele Oteteleşeanu care se aflau pe Calea Victoriei, acolo unde astăzi se ridică impunătoarea clădire a Palatului Telefoanelor, renumite pentru reuniunile patronate de Iancu şi Elena Oteteleşeanu care excelau prin strălucire, bun gust, conversaţii interesante şi spumoase însoţite adeseori de muzica orchestrei condusă de Ludovic Wiest, sunt date cu chirie unor restauratori (patroni de restaurante – n.n.), primul fiind un anume Mihai Stere sau Sterescu. Lui îi revine meritul de-a fi fost cel dintâi antreprenor şi creatorul „Terasei Oteteleşeanu” sau „Academia liberă a scriitorilor” cum a numit-o Claudia Millian, soţia lui Ion Minulescu, cafenea renumită, mai ales până la primul război mondial, datorită prezenţei acolo a vârfurilor literaturii române din acea perioadă. Într-una din picturile sale, intitulată sugestiv „Academia de la Terasă” sau „Cafeneaua Oteteleşeanu”, Camil Ressu imortalizează aşa zisa „masă a scriitorilor”, la care sunt aşezaţi Ion Minulescu, Tudor Arghezi, Corneliu Moldovan, pictorii Alexandru Szathmari şi Iosif Iser, precum şi compozitorul Alfonso Castaldi.
Din amintirile lui Victor Eftimiu, client fidel al cafenelei, reiese că „terasa” se rezuma la prima încăpere cum intrai pe dreapta , unde erau casa, două-trei mese de patru persoane şi două mese mari, una în dosul uşii, alta mai în fund, dotate cu canapele din piele. Şi tot de la el aflăm că patronul, Mihai Stere, era un om destul de antipatic, iar consumaţia şi curăţenia localului lăsau mult de dorit. În plus pianola aflată într-o încăpere alăturată şi care cânta aproape în continuu „enerva discuţiile exaspera vocile şi sporea tristeţea localului de culoare castanie, cu mese nude şi tărâţe pe podea”. Mai romantică, poeta şi pictoriţa Claudia Millian, adaugă spaţiului ocupat de „Academia de la Terasă” şi grădina ei, pavată cu pietriş şi populată cu mese de fier şi cu chelneri în bluze albe „admiratori ai visătorilor cu lavaliera în vânt şi cu verva înflăcărată”, unde, în serile liniştite de vară răzbăteau melodiile cântate pe scena grădinii Teatrului de operetă din apropiere.
Între cei care populau mesele „Academiei” îi recunoaştem pe Corneliu Moldovan, Liviu Rebreanu, Mihail Sorbul, ca şi pe sufletul serilor literare, Ion Minulescu, întotdeauna corect îmbrăcat şi nedespărţit de accesoriile de îmbrăcăminte pe care le socotea obligatorii – pălăria, mănuşile şi bastonul. Lor li se alătură cel mai orgolios poet al boemei literare, Alexandru Stamatiad, Emil Gârleanu, poetul Dimitrie Nanu, de o bunătate nefirească, convins fiind că omenirea este bună ca în Biblie, grupul scriitorilor ardeleni Octavian Goga, Ilarie Chendi, Emil Isac, Şt. O. Iosif şi, pentru un timp, George Coşbuc. Printre artiştii plastici care veneau la „Terasă”, îi amintim pe pictorii Camil Ressu, Iosif Iser, Jean Steriadi, Niculae Dărăscu, Alexandru Sathmari, Cecilia Cuţescu, Francisc Şirato, caricaturistul epocii, Nicolae Petrescu-Găină şi sculptorii Dimitrie Paciurea, Fritz Storck şi Oscar Späthe care, realizând o statuie înfăţişându-l pe Mihai Eminescu, a oferit un subiect „fierbinte” epigramistului Cincinat Pavelesu: „Opera lui Eminescu, / O să aibă două pete, / Poate epigrama mea, / Sigur statua lui Späthe”. Obişnuiţii cafenelei literare de la „Terasă” aveau câţiva admiratori şi companioni fideli: Violeta, „vivandieră a clanului, muză şi prietenă” şi doi „intelectuali necreatori” – Iorgu Metaxa, avocat fără pasiune şi Aurel Braţu, profesor fără entuziasm.
„Academia de la Terasă” a cunoscut apogeul activităţii sale aproximativ între 1910 şi primul război mondial, căci după 1918 ea a reînceput să funcţioneze mult mai palid şi nesemnificativ. Iar ceea ce a făcut trecerea timpului şi uitarea a fost desăvârşit în 1930-1931, „într-o primăvară grea de tragedii municipale”, cum spune inspirat Victor Eftimiu, de către topoarele şi târnăcoapele care au dărâmat casa Oteteleşeanu şi au culcat la pământ platanii şi teii din grădina ei.
Deşi îşi înscriu activitatea în altă perioadă de timp decât cea asupra căreia ne-am oprit, merită a fi menţionate şi alte două cafenele literare de renume, care pot fi socotite continuatoare ale tradiţiei boemei literare care s-a conturat şi s-a afirmat în cafenelele Fialkowski, Kübler, dar mai ales la Capşa şi la Terasa Oteteleşeanu. Este vorba în primul rând de Café de la Paix, celebra cafenea a tinerilor scriitori, situată peste drum de Capşa, lângă Teatrul de revistă „Constantin Tănase”. Ea a fost botezată de obişnuiţi ai ei, fie „Cafeneaua cu poeţi şi amintiri” (Coca Farago), fie sediul „belferilor”, adică al croitorilor de vorbe (scriitorul Ioachim Botez) sau, cel mai sugestiv, „Turnul Babel”(caricaturistul Neagu Rădulescu). Cea de-a doua, cu o viaţă foarte scurtă (1931-1939) este Cafeneaua „Corso” care a funcţionat într-o clădire situată pe Calea Victoriei, la nr. 90, vis-à-vis de Palatul Regal, în faţa restaurantului „Cina” şi a fost sacrificată odată cu începerea sistematizării Pieţei Palatului începută în 1939. „Café Corso” avea două saloane unul mare, la parter (cu 320 de locuri), altul la mezanin (cu 70 de locuri) la care se adăuga barul Corsoleto (cu 30 de locuri).
Mai întâi izbucnirea celui de-al doilea război mondial în care au pierit o bună parte din cei ce dădeau consistenţă cafenelelor literare, apoi instaurarea regimului comunist, care socotea un semn al decadenţei existenţa acestor adevărate instituţii de cultură, au dus la dispariţia boemei literare şi a unei întregi lumi plină de farmec, bun gust, eleganţă, veselie şi, nu în cele din urmă, de talent.