Sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea a reprezentat pentru societatea românească o perioadă de acţiuni inovatoare care au cuprins Vechiul Regat. Unirea Moldovei cu Ţara Românească la 1859 a adus cu sine unificarea instituţiilor celor două Principate. Stabilirea capitalei la Bucureşti nu a fost deloc întâmplătoare. Cu o populaţie de două ori mai mare decât cea a Iaşiului, cu o întindere mai vastă şi o cifră de afaceri superioară, viaţa Bucureştiului pulsa mai puternic, iar oportunităţile erau mai mari.
Soarta noului stat se va schimba la 10 mai 1866, când, „ales de către naţiune cu spontaneitate, Domn al românilor“, Carol I de Hohenzollern, păşea pentru prima oară pe pământul românesc, părăsind, „fără a sta la îndoială, şi ţară, şi familie, spre a răspunde la chemarea acestui popor care mi-a încredinţat destinele sale“. Principatele Unite aveau să devină un stat independent, în 1877, odată cu victoria obţinută de armata română împotriva Imperiului Otoman.
Procesul de modernizare desfăşurat la cumpănă dintre cele două veacuri a vizat întreaga societate românească, însă spaţiul urban a reprezentat vârful de lance al acestei evoluţii din toate punctele de vedere: politic, economico-social şi cultural şi nu în cele din urmă arhitectural.
Impunătoare construcţii publice ridicate către sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul veacului următor, dintre care unele îmbogăţesc şi astăzi peisajul arhitectural al spaţiului citadin românesc, constituie mărturii reprezentative pentru efortul inovator al arhitecţilor, desfăşurat în acele vremuri.
În drumul spre modernizare, influenţa franceză a avut un rol important în aflarea unei identităţii arhitecturale. Cu toate acestea, noile clădiri, ridicate de meşteri francezi, italieni, germani sau români aparţin unor stiluri diferite: renaştere, baroc, clasic, neoclasic, romantic, românesc. Prin urmare, eclectismul european, mai cu seamă academismul francez a stat la baza evoluţiei arhitecturii şi urbanismului în Vechiul Regat. Construcţia noilor bulevarde şi clădiri după modelul lui Haussmann a început din anii 1870.
Din această perspectivă, moştenirea arhitecturală a sfârşitului de secol XIX şi început de secol XX în spaţiul urban administrativ este dominată de numeroase clădiri cu o deosebită valoare monumentală, între acestea regăsindu-se şi imobile care găzduiau sau găzduiesc şi astăzi instituţii publice: ministere, palate de justiţie, bănci.
Cele mai numeroase şi mai importante astfel de clădiri au fost ridicate în noua capitală, care, ca şi alte oraşe de la sud şi est de Munţii Carpaţi, au cunoscut aportul, experienţa şi talentul unor renumiţi arhitecţi în ceea ce priveşte aspectul funcţional, constructiv şi estetic, valori arhitecturale care pot sta cu cinste alături de tot ce s-a clădit mai reprezentativ în această perioadă în spaţiul european.
Capitală a Regatului, oraşul Bucureşti a beneficiat din această perspectivă de cele mai numeroase edificii de importanţă publică, reprezentând linia întâi a evoluţiei spre nou şi ilustrând totodată voinţa şi capacitatea celor care s-au succedat la conducerea Principatelor şi apoi a României pentru înnoirea arhitecturală a spaţiului şi a civilizaţiei urbane în ansamblu.
Semnificativ a fi amintite sunt ctitoriile reprezentative construite în Bucureşti în ultimele două decenii ale veacului al XIX-lea şi datorate măiestriei unor arhitecţi străini.
Astfel, Palatul Băncii Naţionale a fost construit pe locul fostului han Şerban Vodă, după planurile arhitecţilor Cassien Bernard şi Albert Galleron. Ridicat între 1883 şi 1885, palatul este conceput în stilul neoclasicismului francez, corpul central care marchează intrarea fiind dominat de patru coloane corintiene. Acelaşi număr de coloane, reprezentând stilul ionic, decorează faţadele principale ale celor două pavilioane de colţ, evidenţiind statuile care reprezintă Agricultura, Industria, Comerţul şi Justiţia, opere ale sculptorului român Ion Georgescu.
La mică distanţă de Banca Naţională a României regăsim sediul Bibliotecii Naţionale, fost Palat al Bursei de Efecte şi Mărfuri, ridicat în anul 1910 în stilul arhitecturii eclectice a şcolii franceze, proiect de arhitectură aparţinând lui Ştefan Burcuş. Tot în această zonă, respectiv pe strada Doamnei, s-a construit în 1912 Palatul Băncii de Investiţii (Marmorosch-Blank) după planurile arhitectului Petre Antonescu. Faţada clădirii reprezintă o combinaţie reuşită a liniei tradiţionale a artei româneşti cu cea a stilului modern.
Anii 1896 – 1900 marchează construirea Palatului Casei de Depuneri şi Consemnaţiuni, pe locul ocupat altădată de Mănăstirea şi Hanul Sfântul Ion cel Mare, proiectantul acestei impresionante construcţii de arhitectură specifică academismului francez din finalul secolului al XIX-lea fiind Paul Gottereau. Inaugurarea edificiului a avut loc în anul 1901. Grupurile statuare care încadrează orologiul clădirii sunt opera sculptorului Athanasie Constantinescu. Statuile reprezintă două figuri ale Pantheonului antic grecesc, Mercur şi zeiţa Demetra.
Vis-a-vis, pe Calea Victoriei, se află Palatul Poştelor, clădire monumentală construită pe baza proiectului arhitectului Alexandru Săvulescu tot între 1896 şi 1900, pe locul ocupat anterior de Hanul Constantin Vodă, ctitorie brâncovenească de la sfârşitul veacului al XVII-lea. Găzduind astăzi Muzeul Naţional de Istorie a României, imobilul este dominat de cele două monumentale pavilioane de colţ, legate între ele cu un portic ale cărui coloane sunt specifice stilului doric.
Îndreptându-ne paşii în jos pe Calea Victoriei, spre Cheiul Dâmboviţei, ni se înfăţişează Palatul de Justiţie, construit între 1890 şi 1895 după planurile arhitectului A. Ballu, şi care se caracterizează printr-o varietate de forme, specifice arhitecturii Renaşterii franceze. Semnificativ a fi evidenţiată este contribuţia arhitectului Ion Mincu la proiectarea spaţiilor interioare ale monumentalului edificiu, în special a celebrei săli „a paşilor pierduţi”. Statuile alegorice care decorează faţada clădirii sunt operele sculptorilor Carol şi Frederick Storck, Wladimir Hegel şi George Vasilescu. Ele simbolizează Forţa, Prudenţa, Legea, Dreptul, Justiţia şi Adevărul.
În apropierea Palatului de Justiţie, pe Dealul Patriarhiei, a fost amplasat Palatul Adunării Deputaţilor, ridicat după proiectul arhitectului român Dimitrie Maimarolu în anul 1907 şi care ocupă parţial locul fostului Divan domnesc.
Edificiul, aflat astăzi în administrarea Bisericii Ortodoxe Române, se apropie din punct de vedere arhitectural de formele neoclasicismului, tinzând către barocul şcolii franceze.
O altă categorie de instituţii publice ctitorite la cumpăna veacurilor al XIX-lea şi al XX-lea şi evocate în rândurile de faţă, este aceea a ministerelor.
Palatul Ministerului Agriculturii, construit în anul 1896 şi situat pe Bulevardul Regele Carol I, reprezintă un edificiu riguros, conceput în cadrul unor forme bine precizate de arhitectura specifică stilului Renaşterii franceze, proiectul aparţinând arhitectului elveţian Louis Pierre Blanc.
Un alt edificiu care a găzduit un minister este cel în care se află astăzi Primăria Municipiului Bucureşti. Această clădire a fost proiectată pentru Ministerul Lucrărilor Publice şi a fost realizată între anii 1906-1910 după proiectul arhitectului român Petre Antonescu, edificiul reprezentând una dintre cele mai însemnate construcţii bucureştene, construită în stil neoromânesc. FOTO 1
În 1901, în Piaţa Victoriei s-au încheiat lucrările somptuosului Palat al prinţului Grigore Sturdza. În urma morţii prinţului, care nu a mai ajuns să locuiască în acest palat, clădirea a devenit sediul Ministerului de Externe. FOTO 2
Sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea se caracterizează din punctul de vedere al ridicării unor construcţii de utilitate publică prin edificarea şi a unor spitale, în această lucrare îndreptându-ne atenţia din punct de vedere arhitectural asupra unora dintre cele mai reprezentative.
O astfel de instituţie ridicată în Bucureşti este Spitalul Colţea, primul spital din Bucureşti, ridicat la 14 decembrie 1704 din iniţiativa spătarului Mihai Cantacuzino pentru bolnavii săraci. Imobilul iniţial a fost martorul mai multor evenimente, putând aminti incendiul din 27 februarie 1739, cutremurul din 1802 şi dărâmarea sa din anul 1836, datorită deteriorării sale accentuate. Ansamblul spitalicesc a fost refăcut între 1836 şi 1842 de către arhitecţii Conrad Schwink şi Gottfried Faiser. Construcţia a dăinuit 45 de ani, în anul 1887 Primăria Capitalei hotărând demolarea sa şi ridicarea unui nou imobil începând cu 1888, după planurile arhitectului Schiferle, ansamblul cu faţadele sale clasice şi compoziţia sa simetrică constituind o deosebită realizare arhitectonică de la sfârşitul veacului al XIX-lea.
Îndreptându-ne spre Cheiul Dâmboviţei, trebuie amintit Spitalul Brâncovenesc, ctitorie ridicată pe cheltuiala bănesei Safta Brâncoveanu de către arhitectul Iosif Hartl între anii 1835 şi 1837, fiind inaugurat pe 14 octombrie 1838. Construit în stil neoclasic, edificiul a fost dezvoltat ulterior după planurile aceluiaşi arhitect. La începutul secolului trecut vechiul local spitalicesc a fost dărâmat, pe fostul amplasament construindu-se între 1904 şi 1906 un nou spital.
Vizitând Bucureştiul în 1905, francezul André Bellesort găsea un oraş vesel, inundat de verdeaţă, cu străzi interminabile, cu clădiri publice ale căror măreţie i-au stârnit admiraţia, învăluindu-le într-o cascadă de superlative: Palatul de Justiţie „capabil să cuprindă pledanţii şi avocaţii celor cinci părţi ale lumii”, iar „cel mai frumos templu ridicat norocului orb”, era descrierea atribuită Băncii Naţionale. Clădirea C.E.C-ului pe care o vedea „aşa de graţioasă că ai vrea să vezi depunându-se acolo obiecte de artă şi consemnându-se toate tablourile lui Grigorescu, nu se lăsa strivită de vecinul ei de peste drum, grandiosul Palat al Poştelor, în faţa căruia de câte ori trecea, primul-ministru Sturdza se crucea, ştiind cât a costat“.
Febra modernizării nu a cuprins doar capitala. Şi celelalte oraşe din Vechiul Regat au beneficiat de aceeaşi preocupare a edililor în privinţa noii lor înfăţişări.
Cea mai importantă comunitate urbană a noului stat, după Bucureşti, municipiul Iaşi, a cunoscut aceeaşi evoluţie bazată pe inovaţie şi modernizare şi în planul construcţiilor de utilitate publică.
Astfel, incursiunea noastră în Iaşi are ca punct de reper Palatul Administrativ, gazdă actuală a Complexului Naţional Muzeal „Moldova“. Clădire monumentală, în stil neogotic, aceasta a fost ridicată între 1906 şi 1925, fiind opera arhitectului I. D. Berindei. Ansamblu de arhitectură prezentat şi-a găsit amplasarea pe locul vechiului Palat domnesc, construit între 1804 şi 1806 de Alexandru Moruzi pe ruinele Curţii domneşti, fondate înainte de 1432 de voievodul Alexandru cel Bun. FOTO 3
Iniţiativa construirii Palatului a aparţinut ministrului Justiţiei, Alex. Bădărău, finalizarea sa realizându-se 19 ani mai târziu, în anul 1925, în timpul lui George.G. Mârzescu. Iniţial a fost Palat administrativ, adăpostind Prefectura judeţului şi instanţele judecătoreşti.
O importantă construcţie este cea care a găzduit Primăria municipiului Iaşi (Palatul Roset-Roznovanu), clădire refăcută între 1830 -1832, după planurile arhitectului Freywald. În anul 1892, în timpul mandatului de primar al lui Vasile Pogor, a fost cumpărată de Primărie şi transformată radical.
Rămânând în spaţiul moldav, dar la sud de Iaşi, ne vom opri pe Milcov, la Focşani, urbe care cunoaşte la 2 aprilie 1912 momentul inaugurării Palatului de Justiţie. Un an mai târziu, în 1913, oraşul se îmbogăţeşte din punct de vedere arhitectural cu Palatul Administrativ al fostei prefecturi, ansamblu ridicat după planurile arhitectului Daniel Renard.
Ajungând la Galaţi, semnificativ a fi evocată este contribuţia arhitectului Ion Mincu la dezvoltarea oraşului-port.
Renumitul arhitect, creatorul stilului neoromânesc, a realizat între 1905-1906, prima sa construcţie cu funcţie administrativă, clădirea Prefecturii din Galaţi, inaugurată în ziua de 27 aprilie 1906. La nivelul superior al faţadei principale se află două statui de marmură albă – „Industria“ şi „Agricultura“ – creaţii ale sculptorului Frederick Storck. Pe frontonul clădirii este amplasat un ceas de mari proporţii.
Menţinându-ne în spaţiul geografic dominat de Dunăre, mai precis la Brăila, această comunitate urbană cunoaşte la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea o dezvoltare a construcţiilor de utilitate publică.
Anul 1886 marchează inaugurarea sediului filialei din Brăila a Băncii Naţionale a României, construcţie realizată în stil academist după planurile arhitectului Grigore Cerchez.
Cinci ani mai târziu, în anul 1891, în urbea dunăreană este ridicat în acelaşi stil academist Palatul Administrativ şi Judecătoresc şi care găzduieşte astăzi Facultatea de Inginerie a Universităţii „Dunării de Jos“.
Pătrunzând în Dobrogea, ne vom opri la Constanţa. Anul 1911 semnifică în ceea ce priveşte arhitectura construcţiilor de utilitate publică, punerea pietrei fundamentale a clădirii care a găzduit începând cu luna iulie a anului 1921 Primăria municipiului. Începând cu 1977 edificiul găzduieşte Muzeul de Istorie Naţională şi Arheologie Constanţa.
Monumentalul ansamblu, în faţa căruia se află statuia poetului latin Ovidiu, s-a construit în mai multe etape (1911 – 1913, 1914), definitivarea sa având loc între anii 1919 – 1921. Un alt edificiu datând de la începutul secolului al XX-lea este Tribunalul, fostă reşedinţă regală, construcţie inaugurată în anul 1912.
Depărtându-ne de oraşul pontic şi ajungând tocmai la Craiova, dar rămânând în sfera instituţiilor cu atribuţii în domeniul justiţiei, putem evoca un astfel de ansamblu instituţional.
Legat de numele arhitectului Ioan. N. Socolescu, Palatul de Justiţie din Craiova, inaugurat în anul 1891, are ca element dominant sala „paşilor pierduţi“, care se întinde de la un capăt la celălalt al clădirii, ocupând înălţimea a două niveluri şi mai bine de o treime din suprafaţa construită. Întreaga arhitectură exterioară şi interioară este compusă în spirit academic după principii şi cu elemente împrumutate din arhitectura clasică.
Banca Comercială din Craiova, avându-l ca proiectant pe Ion Mincu, a fost terminată în 1916 de către arhitectul Constantin Iotzu, după decesul în 1912 a renumitului arhitect.
„Stilul Ion Mincu“ este continuat de arhitectul Petre Antonescu, cel care a proiectat planurile clădirii Palatului Administrativ, edificiu ridicat între 1912-1913. Astăzi clădirea adăposteşte sediul Prefecturii şi Consiliului Judeţean Dolj. FOTO 4
Un important centru urban, situat la nord-est de Craiova, respectiv municipiul Piteşti, dispune şi astăzi de importante edificii proiectate de arhitecţi valoroşi. Dimitrie Maimarolu a fost cel care a clădit între anii 1897-1899 Palatul Prefecturii judeţului Argeş. Arhitectul Ioan Socolescu este autorul proiectului clădirii vechii primării din Piteşti, înălţată în 1886, iar Palatului de Justiţie, înălţat între anii 1912-1914, este opera lui Eracle Lăzărescu. Faţada principală a acestei din urmă construcţii aparţine stilului neoclasic, în timp ce pe celelalte laturi se desfăşoară o arhitectură ce aparţine eclectismului specific şcolii franceze.
Îndreptându-ne spre Ploieşti, putem aminti clădirea Chesturii Poliţiei, local care a găzduit ulterior Tribunalul până la mutarea acestei instituţii în Palatul de Justiţie, ansamblu proiectat de arhitecţii Ernest Doneaud şi Toma.T. Socolescu
A doua jumătate a secolului al XIX-lea a constituit un nou început pentru oraşele de la sud şi est de Carpaţi, evoluţia spre modernizare arhitecturală urbană accentuându-se la cumpăna celor două veacuri ca o mărturie a modernizării în context european a tânărului stat român, a societăţii româneşti în ansamblu.