Din punct de vedere geografic Parcul Natural Balta Mică a Brăilei se încadrează în zona a IV-a a cursului românesc al Dunării. Rămăşiţă a uneia dintre cele mai întinse zone inundabile – Balta Brăilei, Parcul Natural Balta Mică a Brăilei reprezinta o mărturie vie a ceea ce a fost doar cu cateva decenii în urmă lunca inundabilă a Dunării.
Balta Brăilei, cuprinsă între cele două braţe ale Dunării, Dunărea navigabilă (braţul Cremenea) la vest şi Dunărea Veche (braţul Măcin) la est, a reprezentat una dintre cele mai importante unităţi hidrobiologice din lunca Dunării. Cu o lungime totală de aproximativ 60 km şi o lăţime de 23 km în punctul maxim, Balta Brăilei însuma aproape 96.000 ha. Dacă la această suprafaţă se adaugă şi lunca inundabilă exterioară, atunci întreaga suprafaţă se ridică la peste 153.000 ha.

Aproape toate bălţile din interiorul Bălţii Brăilei aveau legătură între ele, dar şi cu fluviul, prin numeroase privaluri (Cluciu, Corotisca, Rusava etc.), iar pricipalele cuvete lacustre erau conectate între ele prin intermediul unor canale longitudinale (Filipoiu, Ulmu – Jaghia, Brezoiasca, Maicanu etc). Cel mai mare era canalul Filipoiu care făcea legătura între un capăt şi celalalt al Bălţii pe directia nord-sud, a celor mai mari lacuri: Şerbanul, Ulmul, Ulpaşul, Rutundul, Copoiul, Zagna, Japsa Plopilor. Toate aceste privaluri şi canale formau o adevărată reţea hidrografică prin care se realiza alimentarea bălţilor cu apă din braţele Dunării.

(http://www.voltin.ro/acasa1.php?t=anmrf&)