Secolul al XIX-lea a fost o etapă foarte importantă în evoluţia învăţământului românesc, pentru că în această perioadă s-a acţionat constant în direcţia modernizării şi reformării sistemului educativ.

Regulamentele Organice au avut o contribuţie importantă în acest sens, întrucât îşi propuneau să susţină dezvoltarea reţelei şcolare de toate gradele (primar, secundar, profesional şi universitar), la care să aibă acces toţi copii de vârstă şcolară. Regulamentul Organic făcea din şcoală o instituţie permanentă de stat; se stabilea, printre altele, că fiecare oraş de căpetenie trebuia să aibă şcoală obştească. În Muntenia se luau măsuri ca „să se hotărască pentru şcoală o casă în fiecare oraş sau din cele mănăstireşti sau obşteşti, iar, nefiind asemenea case, să se închirieze de către orăşeni o încăpere destulă, adică trei odăi pentru locuinţa a doi dascăli, şi alte două sale măricele, pentru învăţătură”.

Programul revoluţiei de la 1848, în Ţara Românească prevedea ca în scurt timp să se înfiinţeze câte o universitate la Bucureşti şi Craiova, o politehnică la Bucureşti, câte un liceu în fiecare judeţ, câte o şcoală normală în fiecare plasă şi câte o şcoală elementară în fiecare sat.

Şi după 1848 s-a continuat procesul de dezvoltare a învăţământului. În 1851 a fost elaborat Aşezământul pentru reorganizarea învăţăturilor publice în principatul Moldovei.

Unul dintre cei care au sprijinit dezvoltarea învăţământului, domnitorul Barbu Ştirbey spunea: „instrucţiunea publică trebuie să fie potrivită cu nevoile poporului şi să nu aibă în vedere exclusiv convenienţele câtorva familii privilegiate”. Încă înainte de Unirea Principatelor, George Costaforu, directorul şcoalelor din Muntenia, era trimis să studieze organizarea învăţământului în Occident. Pe baza cercetărilor făcute, el publica în 1860 în lucrarea Studii asupra instrucţiunii publice în statele cele mai înaintate ale Europei.

Desigur că un mare imbold pentru progresul învăţământului românesc se înregistrează după realizarea Unirii Principatelor, din anul 1859. Un rol important l-a avut înfiinţarea în 1862 a Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii, dar mai ales promulgarea de către domnitorul Alexandru Ioan Cuza a Legii Instrucţiunii Publice, pe 25 noiembrie 1864.

Legea Instrucţiunii Publice, prima lege organică şcolară românească, introducea principul separării învăţământului de biserică, precum şi pe cel al gratuităţii şi obligativităţii cursurilor primare, pentru copiii între 7 şi 12 ani. Au fost desigur şi alte legi care au susţinut dezvoltarea învăţământului, aşa cum au fost cele din 1879, 1883, 1889 sau 1898. Nu este de mirarea deci, că numărul elevilor a crescut foarte mult în a doua jumătatea a secolului al XIX-lea. În mediul urban, numărul elevilor care frecventau şcolile primare a crescut de la 23.269, în anul 1864, la 70.607 în anul şcolar 1897/1898. În aceste condiţii a crescut şi numărul şcolilor existente: de la 165 de şcoli primare urbane existente la sfârşitul anului 1864, se ajunge la 392 în anul 1892. Aceeaşi tendinţă se înregistrează şi în ceea ce priveşte învăţământul secundar şi superior. Dacă în anul şcolar 1861/1862 funcţionau în România doar opt unităţi de învăţământ secundar şi una singură de învăţământ superior (la Iaşi), în anul 1864/1865 se ajunsese la 26 de şcoli de nivel secundar, patru şcoli speciale post liceale şi două universităţi (cea de a doua înfiinţată la Bucureşti, în 1864). În urma unor eforturi deosebite, la sfârşitul secolului al XIX-lea (anul şcolar 1898/1899), numărul şcolilor speciale şi secundare (gimnazii, licee, seminarii, şcoli normale, şcoli de arte frumoase etc.) trecuse de 70, la care erau înscrişi peste 22.000 de elevi (de la 3396 în 1864/1865). Celor două universităţi deja existente, li se adaugă Şcoala Politehnică din Bucureşti.

Aşadar, pe lângă dorinţa de a facilita accesul la educaţie a unei părţi cât mai mari a populaţiei, în România sfârşitului de secol XIX şi început de secol XX, se remarcă şi un adevărat efort edilitar, acum ridicându-se foarte multe dintre localurile instituţiilor de învăţământ din mediul urban. Dacă în primele două – trei decenii de la Unirea Principatelor s-a pornit de la ideea că dacă „nu era local: se va instala în vreo cameră de la şcoala primară, de la Primărie, ori prefectură; ca mobilier, se va împrumuta de la şcoala primară câteva bănci, o tablă, o masă şi o masă şi iată gimnaziul gata”, spre sfârşitul veacului, se încearcă instalarea şcolilor – în special a gimnaziilor şi liceelor – în localuri proprii. Acest efort a fost înlesnit şi de Legea pentru construirea şcolilor secundare şi superioare şi a institutelor de cultură, din anul 1882.

Dintre clădirile destinate învăţământului superior din Bucureşti, se remarcă în primul rând cea a Universităţii şi cea a Facultăţii de Medicină. Numit caimacam în anul 1856, Alexandru D. Ghica, printre alte măsuri legate de dezvoltarea învăţământului superior, a dispus să se alcătuiască un plan, cu devizul corespunzător, privind construirea unui impozant palat pe locul vechii clădiri de la Sf. Sava. La 10 septembrie 1857, după studierea documentaţiei întocmite, caimacamul a aprobat proiectul şi devizul pentru „înfiinţarea unei Academii”. Cu conducerea lucrărilor a fost însărcinat profesorul Alexandru Orăscu, care în scurtă vreme a primit fondurile necesare începerii construcţiei. Vechiul local de la Sf. Sava a fost dărâmat, iar pe 10 octombrie 1857 au avut loc festivităţile punerii pietrei fundamentale a palatului viitoarei Universităţi. Diferite piedici de ordin financiar au făcut ca darea completă în folosinţă a acesteia să se facă abia în anul 1869. Piatra şi marmura au fost aduse de la Pesta. Clădirea, cu două etaje, avea iniţial numai o aripă, celelalte fiind construite după anul 1912, sub coordonarea arhitectului Nicolae Ghica-Budeşti. În acest singur corp erau reunite facultăţile de Drept, Filozofie, Ştiinţe şi Litere. Sub acelaşi acoperiş erau însă adăpostite şi Senatul României, Academia Română, Biblioteca Centrală, Muzeul Istoric etc.

Clădirea Facultăţii de Medicină a fost construită în anii 1902 – 1903, după planurile arhitectului elveţian Louis Blanc. Edificiul în stil neoclasic francez, format din trei etaje, ridicate pe un subsol construit din piatră, se desfăşoară în cadrul unui plan compact de formă dreptunghiulară, având patru faţade libere. Faţada principală este trasată sub forma unui parter înalt, în mijloc detaşându-se pavilionul intrării, pus în evidenţă de un portic format din patru coloane ionice din piatră, deasupra cărora se află un fronton triunghiular bogat ornat. În faţa clădirii a fost ridicată statuia din bronz a lui Carol Davila, operă a sculptorului Carol Storck. Inaugurarea Palatului Facultăţii de Medicină (ca şi dezvelirea statuii) a avut loc pe data de 12 octombrie 1903.

Desigur că în Capitală se ridică numeroase localuri care adăpostesc şcoli primare, gimnazii sau licee. Gimnaziul de băieţi Gheorghe Lazăr a fost înfiinţat în anul 1859, în urma ordonanţei domnitorului Alexandru Ioan Cuza, care hotăra ca alături de Gimnaziul nr. 1 (Sf. Sava) să se înfiinţeze Gimnaziul nr. 2, „cu numele răposatului doctor Gheorghe Lazăr”. Deschiderea oficială a cursurilor a avut loc pe data de 18 ianuarie 1860, acestea ţinându-se în casele lui Gheorghe Măcescu. Prin grija primarului Capitalei, Pache Protopopescu, în luna mai 1890, s-a început construcţia localul propriu de lângă parcul Cişmigiu, iar pe 8 noiembrie acelaşi an, s-a inaugurat Liceul Gheorghe Lazăr. Proiectat de arhitectul F.G. Montaureanu, edificiul se prezenta sub o formă simplă şi elegantă, pe faţade fiind aplicate decoraţiuni din plăci ceramice colorate. Un alt element absolut inedit al clădirii era reprezentat de prezenţa orologiului, Gheorghe Lazăr fiind singurul liceu din ţară cu o astfel de „dotare”.

O altă construcţie impunătoare a fost cea a Şcolii Centrale de Fete. Întrucât palatul Ghica, în care se ţineau cursurile Şcolii Centrale era foarte şubred, existând în orice moment pericolul ca acesta să se dărâme, în anul 1890 s-a construit noul local, după planurile arhitectului Ion Mincu. Construcţia are la bază o concepţie clasică, amintind de imaginea şi formele regulate, simetrice ale ansamblurilor mănăstireşti din secolele XVII – XVIII. Planul de formă dreptunghiulară este compus din patru corpuri cu parter şi etaj, dispuse simetric în jurul unei curţi interioare. La parter, în aripa faţadei principale se aflau birourile direcţiunii şi secretariatul. În celelalte aripi erau dispuse sălile de curs, accesul făcându-se prin coridoare lungi, iar la etaj se aflau dormitoarele. Curtea interioară era mărginită de o suită continuă de arcade trilobate în acoladă, sprijinite pe colonete de piatră. După cum spunea Nicolae Petraşcu, clădirea era „masivă, fără să fie greoaie, ornamentată fără să fie încărcată, stilizată fără să fie forţată.”.

În 1885 s-a mutat în localul cumpărat de la moştenitorii lui August Treboniu Laurian, în mahalaua Lucaci, Liceul Matei Basarab, care de la înfiinţare (1859) funcţionase în casele lui Ion Urlăţeanu, din Calea Rahovei sau la biserica Sf. Apostoli.

În capitala Moldovei, la Iaşi, s-au demarat în ultimul deceniu al secolului al XIX-lea lucrările la construcţia unui noi local al Universităţii. Acesta a fost ridicat între anii 1893-1897, pe Dealul Copoului (în locul fostului Teatru Naţional, distrus de incendiu în anul 1888), după planurile arhitectului Louis Blanc, continuate apoi de arhitectul Pompilian. Combinaţie de stiluri – clasic şi baroc – clădirea avea o faţadă de 130 de metri, amfiteatre (trei mari şi nouă mici), laboratoare, biblioteci, cancelarii şi o aulă centrală de 500 de locuri. Fiind amplasat de-a lungul unei străzi în pantă, înălţimea edificiului variază de la trei etaje în partea superioară a pantei, pentru a ajunge la şase în partea inferioară. Palatul Universităţii din Iaşi era prevăzut cu o frumoasă terasă, unde se află sculptate patru figuri alegorice (muze), realizate de sculptorii Hegel, Valbudea şi Georgescu. Noua locaţie a Universităţii, pentru care s-au cheltuit aproape 4.000.000 de lei a fost inaugurată pe 21 octombrie 1898, în prezenţa regelui Carol I şi a reginei Elisabeta. Poza 2

Tot la Iaşi mai trebuie amintite impunătoarele clădiri ale Liceului Naţional (fost Gimnaziu Vasilian şi Academie Mihăileană) şi Liceului Internat. Prima a fost ridicată între anii 1890-1894, după planurile arhitectului Gabrielescu, iar cea de-a doua şi-a deschis porţile în toamna anului 1895.

Rămânând în Moldova remarcăm inaugurarea Gimnaziului Clasic din Galaţi, pe 25 noiembrie 1867; în localul gimnaziului (din 1887 – liceu) a funcţionat începând cu 1890 o mare bibliotecă publică (prin grija lui V.A. Urechia), iar din 1913 prima Universitate Populară.

În Piatra Neamţ, încep în anul 1887 lucrările la construcţia Gimnaziului Piatra (din 1893 va primi numele de Petru Rareş), pe locul unde fusese odinioară Curtea Domnească. Inaugurarea acestui „adevărat palat”, după cum spunea un contemporan, a avut loc în anul 1892, în timp ce la Bacău, cu un an mai înainte, se sfârşiseră lucrările la edificiul care urma să adăpostească Gimnaziul Principele Ferdinand. În anul 1900, Liceul Unirea din Focşani (fost Gimnaziu Alexandru Ioan Cuza până în 1880), se mută într-un local propriu, construit după planurile arhitectului Băicoianu.

În capitala Băniei, la Craiova, Liceul Carol I (până în 1885 Şcoala Centrală) construit între anii 1893-1895 se remarcă prin cupola majestuoasă şi prin frescele din bibliotecă şi din sala rotundă, pictate de Francisk Tribalski.

Tot în Oltenia, la Râmnicu Vâlcea, este construit localul Gimnaziului clasic Alexandru Lahovary (fost Mircea Vodă), între anii 1909-1911 (până atunci îşi desfăşurase activitatea în clădirea seminarului din Curtea Episcopiei).

La Drobeta Turnu Severin, Gimnaziul Traian, înfiinţat în 1882, şi-a avut sediul într-o cârciumă, la primărie sau în diferite locaţii închiriate. În 1892 s-a construit locul propriu pe un teren cedat de primărie, pe malul Dunării, lângă cetatea medievală a Severinului.

Pe malul Dunării, la Brăila, se ridică în anii 1885-1886 clădirea în stil neoclasic a Gimnaziului (ulterior Liceul Nicolae Bălcescu), după planurile arhitectului Alexandru Săvulescu. Pentru Gimnaziul (din 1891 va lua numele de Al. Hasdeu) din Buzău, piatra de temelie la edificiul propriu a fost pusă în 1889, „recepţia” fiind făcută la sfârşitul anului următor.

Şi la Târgovişte, Gimnaziul de Băieţi (viitorul Liceu Ienăchiţă Văcărescu), care funcţionase de la înfiinţare (1874) în acelaşi spaţiu cu Şcoala de Băieţi, se va muta la sfârşitul anului 1892 în clădirea proprie, construită „după toate cerinţele unei şcoli moderne”, de firma lui Carol Zaharuas din Piteşti.

La Ploieşti, clădirea Liceului Sfinţii Petru şi Pavel (iniţial Gimnaziul de băeţi Ploiesci – până în 1880) din Bulevardul Independenţei se construieşte după planurile arhitectului Thoma Dobrescu, între anii 1895-1898 şi impresionează prin faţada monumentală, cu statuile celor doi Sfinţi Apostoli. Tot în oraşul „Republicii” de la 1870 fusese ridicat localul Şcolii Secundare de Fete, în anul 1892.

Acestea sunt desigur numai câteva dintre instituţiile de învăţământ care s-au mutat la „casă nouă” în perioada de la cumpăna secolelor al XIX-lea şi al XX-lea. Am trecut în revistă pe unele din cele mai prestigioase – atunci, ca şi acum – unităţi de învăţământ secundar şi superior. Nu înseamnă însă că efortul depus pentru ridicarea altor nenumărate edificii (şcoli primare, profesionale, internate etc.) este în vreun fel diminuat. Cele prezentate mai sus nu sunt altceva decât „părţi” care vin să confirme atenţia şi sprijinul de care şcoala românească în general s-a bucurat în această perioadă.