Mănăstirea Plumbuita

64870

Specificatii

Tema:
  • Biserici, mânăstiri
Deținător:
MNIR
Tip:
  • Fotografii
Perioada:
  • 1919-1940
Material:
  • Hârtie
Fotograf, artist:
Nicolae Ionescu
Dimensiuni:
18x23,5 cm
Datare:
1931
Regiune istorică:
  • Muntenia
Localitate:
Bucureşti
Autor fișă:
Laura Lăptoiu

Descriere

Prima ctitorire are loc în anul 1560, când voievodul Petru cel Tânăr (1559-1568), fiul lui Mircea Ciobanul și al Doamnei Chiajna, începe construcția mănăstirii, care va fi terminată de domnitorul Mihnea Turcitul. În 1585, acesta închină așezământul mănăstirii Xiropotamu, de la Muntele Athos. Biserica suferă mari distrugeri în 1595, iar în 1614 este grav afectată de un incendiu. Ajunge în forma sa actuală la a doua rectitorire, din anul 1647, când biserica este rezidită din temelii din porunca domnitorului Matei Basarab, după modelul ctitoriei lui Radu cel Mare de la Dealu, pentru a comemora victoria din 1632 împotriva turcilor. Atunci i se adaugă Casa Domnească și este întărită cu ziduri mari de apărare. Turnul-clopotniță este construit între 1802-1806, de egumenul Dionisie din Ianina, după ce clopotnița mănăstirii fusese grav avariată de cutremurul din 1802.

Biserica mănăstirii, rezidită de Matei Basarab în 1647, are plan triconc, cu turla pe naos, și prezintă atât caractere arhitecturale tipic muntenești, cât și ancadramente de tip gotic la ferestre, care evidențiază influența arhitecturii moldovenești. Are ziduri foarte groase, de aproape un metru. Tabloul votiv al bisericii îl înfățișează pe voievodul-ctitor Matei Basarab. Casa Domnească are arcade pe masive de zidărie la parter și arcade mai numeroase, sprijinite pe coloane cilindrice, la etaj, fiind unul dintre exemplarele rare de arhitectură civilă anterioară secolului al XIX-lea care se păstrează în București. Turnul-clopotniță este încorporat în zidul de incintă, în jumătatea laturii sudice a acestuia. Nivelul inferior este străpuns de tunelul intrării, deasupra acestuia înălțându-se camera clopotelor.

În timpul Revoluției de la 1821, Tudor Vladimirescu, ajungând cu oastea sa la București, își stabilește tabăra la Plumbuita și pune santinele lângă mănăstire, pentru a opri ieșirea din oraș a celor care încercau să fugă din calea oștilor sale. În timpul Revoluției de la 1848, fără acordul autorităților bisericești, mănăstirea este transformată în închisoare politică. În luna octombrie 1848, autoritățile vremii arestează și încarcerează în beciurile de la Plumbuita o parte din capii Revoluției.

Începând cu secolul al XIX-lea, mănăstirea traversează o lungă perioadă de decădere. Cutremurul din 1802 afectează grav mănăstirea și clopotnița. Acestea sunt reparate ulterior de egumenul Dionisie din Ianina, fost egumen al Mănăstirii Xiropotamu de la Muntele Athos. Odată cu secularizarea averilor mănăstirești, în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, toate averile mănăstirii trec în proprietatea statului. Mănăstirea este părăsită, fiind transformată în biserică de mir. Plumbuita decade și ajunge în ruină pentru o lungă perioadă de timp. Biserica este avariată grav de cutremurul din 1942.

În 1940, mareșalul Ion Antonescu începe o acțiune de restaurare, dorind ca Plumbuita să devină Panteonul Național al eroilor căzuți în războiul pentru reîntregirea neamului, iar locul său de veci să fie în acest lăcaș. Desfășurarea ulterioară a evenimentelor și rezultatul celui de Al Doilea Război Mondial nu au permis finalizarea acestui proiect. În anii 1954-1955, biserica mănăstirii este restaurată prin grija Patriarhului Iustinian.

(http://ro.wikipedia.org)