IAŞUL, ORAŞ AL CULTURII

06.09.2015
de catre Imago Romaniae

Iaşi, oraş cu o vechime considerabilă, „leagănul Unirii”, cum i se mai spunea în mediile ieşene, s-a aflat mereu în fruntea mişcărilor culturale, politice şi naţionale româneşti. După 1859, oraşul îşi pierde însă calitatea de capitală a Moldovei şi mulţi intelectuali, politicieni sau oameni de cultură sunt atraşi în Bucureşti, care devenise capitala României. Cu toate acestea, Iaşul a rămas o citadelă a ştiinţei şi culturii româneşti, aici funcţionând instituţii de învăţământ şi de cultură cu rezonanţe adânci pentru întreaga ţară.
În ceea ce priveşte învăţământul în Iaşi, un exemplu elocvent este Colegiul Naţional care îşi sprijină renumele pe un trecut marcat de mari cărturari şi de absolvenţi care s-au plasat în fruntea elitelor intelectuale. Istoria liceului începe în 1828 când cărturarul Gh. Asachi înfiinţa „Gimnaziul Vasilian”, prin completarea şcolii primare de la M-rea Trei Ierarhi cu clase gimnaziale, cu predare în limba română. Din această şcoală se va dezvolta Academia Mihăileană (1834), prima instituţie de învăţământ superior din ţară. Un rol deosebit în înfiinţarea acestei Academii l-au avut: Gh. Asachi, Veniamin Costachi, Mitropolitul Moldovei şi domnitorul Mihail Şuţu. Academia funcţiona în casa spătarului Petrache Cazimir, apoi se extinde, prin cumpărarea caselor Voinescu (1837). După înfiinţarea Universităţii, în 1860, de către Alexandru Ioan Cuza, Academia Mihăileană va continua să funcţioneze numai ca liceu cu şapte clase, sub denumirea de Liceul Naţional (1864). Era prima şcoală cu predare în limba română din spaţiul românesc ce purta denumirea de Naţional.
În contextul lucrărilor de modernizare, vechea clădire a Colegiului Naţional este înlocuită de un nou edificiu, construit între 1890-1894, după planurile arhitectului N. Gabrielescu, în stil clasic. De-a lungul veacurilor, prin băncile sau la catedrele liceului s-au perindat generaţii strălucite, mari personalităţi, dintre care Nicolae Iorga, Mihai Sadoveanu, Ionel Teodoreanu, Nicolae Labiş, Alexandru Philipide, Petru Poni, Mihail Kogălniceanu, Vasile Conta, Cezar Petrescu.
Pe lângă alte şcoli ieşene, menţionăm Şcoala Centrală de Fete (transformată în 1893 în Şcoala Normală de Fete, iar în 1904 în Şcoala de Învăţătoare Rurale); „Şcoala de Arte şi Meserii”, Şcoala de Cadeţi, transformată în 1857 în Şcoala Militară, aşezată la început în odăi din cazarma de la Curtea Domnească şi mutată de mai multe ori, până s-a aşezat în casa lui Costache Sturza de la Copou. Prin 1872, Şcoala Militară din Iaşi primeşte numele de Şcoala Fiilor de Militari devenind astfel un colegiu militar. Din 1909, Colegiul se va numi Liceul Militar. Foto 1
În timpul domniei Regelui Carol I, în Iaşi au fost construite o serie de edificii sociale, culturale şi de învăţământ. Printre ele se află Universitatea. Aceasta, inaugurată la 26 octombrie 1860, a funcţionat iniţial în casele lui Costache Ghica construite după 1756 şi terminate în 1791. Pentru ca după inaugurarea Universităţii de Medicină şi Farmacie la 1 decembrie 1879, localul cu cele două aripi adăugate devenise neîncăpător s-a pus problema construirii unui nou sediu pentru Universitatea de Drept, Litere şi Ştiinţe. În aprilie 1886, Camerele legiuitoare au acordat un credit de două milioane de lei pentru noua clădire a universităţii. După ce a cumpărat terenul necesar (în aproprierea locului unde se construia Liceul Internat inaugurat în 1859), teren pe care fusese „Teatrul cel Mare de la Copou”, inaugurat în 1846 şi distrus de un incendiu în 1888, cât şi terenul şcolii de Arte Frumoase şi Pinacotecii (fostele case Catargiu de pe strada Carol), la 23 mai 1893, prinţul moştenitor Ferdinand (rege al României 1914-1927) a pus piatra fundamentală a noii clădiri. Construită după planurile arhitectului Louis le Blanc având ca antreprenori doi arhitecţi italieni Trolli şi Scolari a fost inaugurată la 21 octombrie în 1897 în prezenţa Regelui şi a Reginei. După discursurile lui Spiru Haret, rectorului Nicolae Culianu şi al Regelui, în Aulă au fost dezvelite două plăci comemorative. La ceremonie au asistat pe lângă multe personalităţi şi Principele Jayme de Bourbon, fiul lui Don Carlos de Madrid şi generalul Constantin Witz, guvernatorul Basarabiei.
Universitatea „Al. Ioan Cuza” a fost continuatoarea simbolică a vechii Academii domneşti din Iaşi, înfiinţată de Vasile Lupu în 1642. În mod direct, ea se trage însă din Academia Mihăileană. În noua sa formă din 1860, avea trei facultăţi: drept, filozofie-litere şi teologie. În 1864, universitatea mai avea şi Facultatea de Ştiinţe Fizice, Matematice şi Naturale (fără teologie), iar din 1879 apare şi Facultatea de Medicină. În perioada 1890-1900, se dezvoltă şi Facultatea de Ştiinţe: catedra de chimie (1892), chimie agricolă (1906), şcoala de Electricitate (1910).
De asemenea, simţindu-se lipsa de preoţi cu cunoştinţe mai serioase, domnitorul Al. Moruzi şi Mitropolitul Veniamin au socotit că era necesară instituirea unei şcoli speciale pentru învăţătura feciorilor de preoţi. Astfel, la marginea Iaşului, la M-rea Socola se înfiinţează Seminarul preoţesc (1804). Denumit în anul 1840 Seminarul Veniamin, această şcoală va fi transferată în 1866 în mijlocul Iaşului, într-un palat anume zidit în locul şi pe o parte din zidurile palatului lui Mihail Sturdza. Foto 2
Învăţământul ieşean de artă îşi semnalează apariţia în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, atunci când autorităţile au simţit nevoia imperioasă a iniţierii unui asemenea proces. Iniţiativa a aparţinut lui Mihai Kogălniceanu, ministrul Cultelor şi Instrucţiunilor Publice din Moldova. Într-un raport adresat autorităţilor din acea vreme, el definea rolul artelor în formaţia şi educaţia unei naţiuni: „artele nu pot progresa decât când sunt deopotrivă protejate şi încurajate de governăminte”.
La 1 octombrie 1860, primul Domnitor al Principatelor Unite, Alexandru Ioan Cuza, semna decretul de înfiinţare a primei şcoli de învăţământ superior din ţările române – Şcoala de Muzică şi Declamaţiune de la Iaşi. 26 de zile mai târziu, iau fiinţă Şcoala de Sculptură şi Pictură şi Muzeul Naţional de Pictură.
Pe 6 octombrie 1864, tot Cuza aprobă Regulamentul pentru Conservatorul de Muzică şi Declamaţiune, care se compunea din două şcoli, un la Iaşi, alta la Bucureşti. Pe 3 octombrie al aceluiaşi an, se aprobă Regulamentul pentru Şcoala naţională de Arte Frumoase, secţiile: pictură, sculptură, gravură, arhitectură şi arta grădinilor, revizuit ulterior în 1869 şi 1883.
Primele Regulamente au fost îmbunătăţite constant, aria de studii diversificându-se consistent în decursul anilor. În acest sens, anul 1907 marchează o dată importantă, în acest an înfiinţându-se şi secţia de teoria muzicii, alături de cele e canto, instrumente şi artă dramatică. Concertele de muzică de cameră, spectacolele de teatru, ca şi microstagiunile orchestrei simfonice, numărul lor, dar mai ales calitatea lor, probată de repertoriul aprobat, demonstrează că şi Conservatorul din Iaşi ajunsese la maturitate. Primul Conservator şi Filarmonica se aflau în Casele lui Alecu Balş, construite în 1815, unde funcţionează şi astăzi.
Un rol important în viaţa culturală a Iaşilor avea să-l capete Societatea Literară „Junimea”, înfiinţată în 1863 de un grup de tineri dornici de a da un curs culturii şi literaturii româneşti, sub lozinca „entre qui vent, rest qui peut”. Iniţiatorii ei au fost: Iacob Negruzzi (20 ani), doctor în drept la Heidelberg, Titu Maiorescu (23 ani), doctor în filozofie la Giessen, Petre Carp (26 ani), doctor în drept la Bonn, Theodor Rosetti (26 ani), doctor în drept la Berlin şi Vasile Pogor (30 ani) doctor în drept la Paris. Întâia formă de manifestare publică a Junimii au fost „prelecţiunile” populare începute în februarie 1864 în casele lui Iordache Balş şi continuate până în 1881. lucrările Societăţii Junimea Română s-au ţinut în Casa Pogor, construită în perioada 1855-1858 (astăzi Muzeul Literaturii din Iaşi). Foto 3
În 1867, Iacob Negruzzi iniţiază apariţia revistei „Convorbiri Literare” care a funcţionat la Iaşi până în 1885, când s-a strămutat împreună cu directorul ei la Bucureşti. De asemenea, au fost înfiinţate o librărie şi o tipografie. S-a asociat Junimii aproape tot ce a fost mai inteligent şi mai talentat dintre literaţii ieşeni: Vasile Alecsandri, C. Negruzzi, Titu Maiorescu, Vasile Conta, Mihai Eminescu, Ion Creangă şi alţii. Societatea Academia Română, înfiinţată la 22 aprilie 1866, viitoarea Academie, număra printre primii ei membri, sub preşedinţia lui Ion Heliade Rădulescu, pe C. Negruzzi, Vasile Alecsandri şi Titu Maiorescu. Astfel, până la 1893, revista „Convorbiri Literare” devine cel mai important periodic literar românesc.
Până în 1852, Iaşul a fost centrul mişcării dramatice în limba franceză din ţările române. Actorii francezi sosiţi în capitala Moldovei jucau în sala amenajată în casele lui aga Lascarachi Costachi, poreclit Talpan, de lângă biserica Dancu. Pictorul decorator fusese Livaditti. Sala era iluminată cu lumânări de seu. Despre această perioadă, Gh. Asachi povestea în 1850, în revista „Gazeta de Moldavia”, că în acea epocă de „străinoromanie” încercase reprezentarea unei piese în limba română pentru a face loc ideilor teatrului românesc. Primul spectacol în limba română a fost susţinut de tinerii Mihail Kogălniceanu, Costache Negri, Vasile Alecsandri, Dimitrie Gusti, Al. Mavrocordat, Matei Millo şi copii lui Asachi. S-a jucat „Serbarea păstorilor moldoveni”, autorul fiind chiar Gh. Asachi.
Apoi, din ce în ce mai des, ideea teatrului românesc prinde contur, mai ales şi cu ajutorul lui Costachi Caragiale. Deoarece sala teatrului din casele boierului Talpan devenise neîncăpătoare, Matei Millo, care între timp devenise directorul teatrului, se adresează lui Mihail Sturdza, domnul Moldovei. Astfel, domnitorul acordă unul din palatele sale, care îi fusese lăsat moştenire de boierul Balş, clădire aflată în Copou şi care urma să fie transformată în teatru. În 1846, teatrul amenajat după planurile arhitectului Costinescu era gata, el găzduind numeroase spectacole pentru publicul ieşean (la 1888 însă teatrul din Copou a fost distrus într-un incendiu). Viaţa teatrală a continuat intens. Din 1877 deja Iaşul dispune de trei grădini unde se jucau spectacole. Dintre acestea se remarca scena „Pomul verde”, care a devenit mai târziu leagănul teatrului evreiesc. La 19 august 1876, regizorul, dramaturgul şi traducătorul evreu Adam Goldfaden (1849-1908) deschidea în apropierea actualului Teatru Naţional din Iaşi, celebra scenă a primului teatru profesionist din lume în limba idiş. În locul acestei clădiri care a fost demolată, în a doua jumătate a secolului XX s-au amplasat un obelisc, în parcul din faţa teatrului, şi bustul lui Avram Goldfaden, în dreapta clădirii teatrului.
După incendiul din 1888, primarul Iaşului, Scarlat Pastia, oferă actorilor sala Pastia (în clădirile din curtea Hotelului „România”) până la construirea noului teatru.
Construită pe locul vechii Primării, în perioada 1894-1896, clădirea Teatrului Naţional este considerată a fi cel mai vechi şi mai frumos locaş de acest gen din ţară. Planurile clădirii aparţin celebrilor arhitecţi vienezi Fellner şi Helmer care au proiectat construcţii similare la Viena, Praga, Odessa, Zürich. Dotările teatrului erau moderne: mobilier din străinătate, aparate de încălzire cu abur, ventilatoare automate, candelabru din cristal de Veneţia cu 109 becuri. Inaugurată odată cu teatrul, uzina electrică a acestuia a marcat începutul iluminatului electric la Iaşi. La 1901-1902 se jucau la Teatrul Naţional din Iaşi piese de Vasile Alecsandi, Matei Millo (decedat la 1896), Caragiale, dar şi din literatura dramatică străină. Foto 4
Stagiunea 1904-1905 s-a deschis la 2 octombrie 1904, prin prezenţa regelui Carol I, a reginei Elisabeta şi a întregii familii regale. În acele zile la Iaşi a fost o întreită sărbătoare: sfinţirea Bisericii Sf. Neculai Domnesc, Sfinţirea bisericii Trei Ierarhi şi centenarul Seminarul Veniamin Costachi. S-au jucat atunci pe scena teatrului dramele „Mărioara” şi „În ziua scadenţei”, ambele scrise de Carmen Sylva, iar în a doua seară, pe 3 octombrie, piesele „Ulranda”, de asemenea creaţie a reginei Elisabeta.
Anul 1910 căpăta o deosebită însemnătate pentru mişcarea teatrală din întreaga ţară prin promulgarea Legii Teatrului. La Iaşi, în acelaşi timp, numirea lui Mihail Sadoveanu ca director al teatrului a dat un impuls şi o direcţiune nouă în viaţa teatrală a oraşului. La 140 de ani de la primul spectacol în limba română (1956), teatrul ieşean primea numele marelui poet, dramaturg şi om de cultură Vasile Alecsandri. În prezent, teatrul găzduieşte şi Opera Română.
Creaţia a muzicienilor români din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, a fost animată, ca şi în teatru, de dorinţa edificării unei arte naţionale. La Iaşi, personalitatea care a dominat mijlocul secolului, ilustrând prima generaţie de compozitori români, a fost cea a lui Alexandru Flechtenmacher (1823-1898). El a fost şi primul instrumentist român – violonist. A concertat mai întâi la Viena şi Odessa, apoi la Iaşi în trupa de operă franco-germană. De asemenea a fost autorul „Uverturii Naţionale Moldava”, prima lucrare autohtonă în gen simfonic şi al operei „Baba Hârca”. Orientarea culturii noastre muzicale spre cultura europeană a implicat, pe lângă genurile instrumentale, şi adoptarea genurilor corale. Reformele lui Cuza au încercat printre altele să scoată muzica bisericească de sub tutela grecească. În 1860, Gh. Burada alcătuieşte un cor la Trei Ierarhi, apoi din 1864 corul mitropolitan. Dar cel care a transformat acest cor într-un ansamblu de înalt profesionalism a fost Gavril Musicescu. De o importanţă covârşitoare pentru muzica corală românească au fost şi turneele acestui cor, începând cu 1886, în oraşele Moldovei şi Munteniei, iar din 1890 chiar şi în Banat şi Transilvania.
O altă personalitate de seamă a şcolii muzicale ieşene a fost compozitorul, violonistul şi profesorul Eduard Caudella. El şi-a legat numele de teatrul dramatic sau muzical, de muzica de cameră sau de cea orchestrată; a fost interpret, dirijor, pedagog. Primul concert pentru vioară şi orchestră şi sol minor, op. 61 pe care l-a compus în 1913 i l-a dedicat lui George Enescu (interpretat de acesta la Festivalul omagial din 23 mai 1918). De asemenea, partitura operei „Petru Rareş” (1889) avea să marcheze un moment important în creaţia muzicală românească, fiind considerată a fi prima operă naţională romantică.
Iaşul, oraş considerat de Carol I ca fiind „a doua capitală a României” s-a bucurat de o amplă campanie de restaurare a monumentelor de cult. Oraşul se mândrea cu bisericile sale ale căror număr impresionant îl făcea să se detaşeze clar faţă de alte localităţi româneşti. Programul de restaurare în Iaşi a debutat cu şantierul deschis de André Leconte de Noüy şi de arhitectul român, N. Gabrielescu în 1882, la Biserica Trei Ierarhi. Acelaşi arhitect francez începe în 1884 şi restaurarea Bsericii Sf. Nicolae Domnesc. Ambele biserici au fost sfinţite în 2 şi 3 octombrie 1904.
Printre monumentele restaurate în Iaşi în timpul domniei lui Carol I se află şi Catedrala Mitropolitană, a cărei construcţie a fost începută în 1833 din iniţiativa Mitropolitului Veniamin Costache. În 1839, datorită unui viciu de construcţie, acoperişul şi marea boltă a Catedralei s-au prăbuşit. Construcţia a fost reluată după planurile iniţiale ale arhitecţilor Freyward Gustav şi Bucher şi s-a încheiat în 1841, dar riscul unei noi prăbuşiri a rămas. Încă de la primele vizite ale lui Carol I la Iaşi, datorită stăruinţei lui Mihail Kogălniceanu şi din 1875 şi a Mitropolitului Iosif, s-a hotărât repararea şi restaurarea catedralei, lucru realizat în perioada 1880-1886, după planurile arhitectului Al. Orăscu, pictura interioară fiind realizată de Gh. Tăttărescu.
La 23 aprilie 1887, în prezenţa Mitropolitului Moldovei şi Sucevei, Iosif Naniescu şi a familiei regale, Catedrala, având hramul marelui mucenic Gheorghe, a fost sfinţită.
Un alt monument ecleziastic restaurat la Iaşi a fost Mănăstirea Cetăţuia. Aici restaurarea a început la 30 septembrie 1911, în prezenţa regelui şi a familiei regale; ea constând pe lângă repararea clădirii bisericii mănăstirii în construirea unor noi chilii. Momentul aşezării pietrei fundamentale a fost marcat şi prin zborul peste dealul Cetăţuia al aeroplanului pilotat de inginerul Aurel Vlaicu.
În afară de bisericile ortodoxe mai existau în Iaşi: o biserică armenească, biserică şi episcopie catolică (în 1910 se construise un monumental paraclis catolic, în faţa institutului Sacre-Coeur, al călugăriţelor din Congregaţiunea Notre Dame-de-Sion), şi o biserică evanghelică-luterană. De asemenea, se construieşte între anii 1872-1882, după planurile arhitectului Ştefan Emilian, o biserică lipovenească cu hramul Sf. Maria.
Vizitat adesea de către Suveran şi familia regală, din august 1866 şi până în mai 1912 (regele a făcut în această perioadă 18 vizite), Iaşul va beneficia de un program de glorificare a istoriei, materializat prin înălţarea mai multor monumente. Însuşi regele Carol I, în discursul ţinut în 24 octombrie 1886, cu ocazia sfinţirii bisericii episcopale de la Curtea de Argeş, spunea: „monumentele sunt povestea vie a istoriei, oglinda trecutului, semnele vederate pentru generaţiile viitore”. Dar, ideile acestea nu erau noi. La Iaşi se ridica în perioada 1834-1841, în centrul parcului Copou, lângă Teiul lui Eminescu, „Obeliscul cu lei”, cunoscut şi sub denumirea de Monumentul Regulamentului Organic. Prinţul Mihail Sturdza a dorit ridicarea cât mai grabnică a monumentului. Proiectul a fost întocmit de învăţatul Gh. Asachi, iar cel care trebuia să-l construiască era inginerul rus, Mihail Singurov. În vara anului 1841, deoarece Singurov nu adusese blocurile de piatră de la Scheia, domnitorul îl numeşte executant pe Asachi, iar acesta va finaliza lucrarea. Monumentul este format dintr-un soclu masiv de piatră pe care sunt aşezaţi 4 lei (sculptate de Johan Semser). Pe spatele lor se înalţă un obelisc. În 1904 monumentul este reparat. Gheorghe Asachi avea studii de specialitate făcute la Lvov, Viena şi Roma. A studiat arhitectura, ingineria, astronomia, pictura şi poezia. El a organizat şcolile de tip european din Moldova şi a fost autorul planurilor după care s-au construit vilele din cartierul Copou. Este, de asemenea, coautor, alături de Gustav Freiwall, al planurilor noii mitropolii a Moldovei (terminată mai târziu de Al. Orăscu).
În 1833, în faţa Palatului Domnesc este dezvelită statuia lui Ştefan cel Mare, realizată de sculptorul francez Emmanuel Frémiet, după o litografiue executată de Asachi la Viena (1823). Rând pe rând, în Iaşul anilor 1888-1911 vor fi ridicate monumente comandate lui Wladimir Hegel: Miron Costin, 1888, Vasile Alecsandri, 1905, Mihail Kogălniceanu, 1911, un monument cu funcţie dublă, memorială şi funerară (al doilea după cel al lui Miron Costin) a fost acela care îl reprezenta pe Gheorghe Asachi, realizat în 1890 de sculptorul Ioan Georgescu.
Numele Regelui Carol I este legat şi de inaugurarea statuii lui Alexandru Ioan Cuza, în ziua de 26 mai 1912. Suveranul a susţinut aşezarea operei lui Raffaello Romanelli în Piaţa Unirii şi şi-a exprimat încă odată admiraţia şi respectul faţă de înaintaşi.
La sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea noi edificii sunt ridicate după planurile arhitecţilor veniţi din renumite centre culturale ale Europei, sau aparţinând Şcolii naţionale de arhitectură. Astfel, în spaţiul românesc este reeditat repertoriul de forme ale neorenaşterii franceze şi germane, al neoclasicismului, eclectismului şi neogoticului francez.
Palatul administrativ şi de justiţie (actualul Palat al Culturii) din Iaşi a fost realizat în stil neogotic, după planurile arhitectului I.D. Berindei ajutat de arhitecţii Xenopol şi Cerchez, iar construcţia sa a durat două decenii. Profitând de situaţia că Regele nu avea o locuinţă stabilă în Iaşi, în 1885, senatorii şi deputaţii au cerut construirea unui palat. O rezolvare parţială a problemei a fost făcută în 1893, când Ministerul Domeniilor cumpăra cu 280.000 lei, de la Consiliul Comunal al Iaşului, palatul Neculai Rosetti-Roznovanu (actuala Primărie a Iaşului). Palatul data din secolul al XVIII-leea şi a fost refăcut de mai multe ori, dar în 1893, ieşenii îl numeau Palatul Principelui Ferdinand, sperând ca măcar familia prinţului moştenitor să-şi stabilească reşedinţa oficială la Iaşi. Astfel, în acelaşi an, palatul este refăcut după planurile arhitectului Paul Gottereau. Aici se vor muta: Curtea de Apel şi secţiile I şi II ale Tribunalului, iar vechiul palat domnesc, unde funcţionaseră până atunci, a fost demolat. Pe acel loc a început în 1906 construirea Palatului Administrativ şi de Justiţie, după planurile arhitectului I.D. Berindei. Palatul a fost însă inaugurat de regele Ferdinand (1926).
După moartea Regelui Carol I, în semn de apreciere pentru tot ceea ce făcuse pentru Iaşi, în şedinţa din 1 noiembrie 1914, Consiliul Comunal a hotărât în unanimitate ridicarea unui monument şi crearea unui muzeu în memoria „Marelui Rege Carol I”. conducerea şi supravegherea realizării muzeului şi monumentului erau încredinţate lui Nicolae Iorga, cel care spunea că: „Iaşul este mai mult decât o fostă ilustră capitală a Moldovei, printre zidurile sale sălăşluiesc comori de artă şi de istorie naţională, pe care nici o altă urbe a României nu le posedă cu atâta îmbelşugare”.